Scurta istorie a procesului de zincare

Primul pas (recunoscut oficial) a fost făcut de chimistul francez Melouin, care în anul 1742 a prezentat la Academia Regală din Franţa o metodă de protecţie a oţelului prin imersarea acestuia într-o baie cu zinc topit. În 1836, Sorel, un alt chimist francez, a obţinut patentul pentru protejarea oţelului cu zinc, după o prealabilă curaţire a acestuia cu o soluţie ce conţinea 9% acid sulfuric. Metoda a fost numită la acea vreme, vopsire galvanică(galvanic paint).

Într-un articol apărut în 1992 (cu sprijinul American Galvanizers Association), Charlotte Evans prezintă o posibilă istorie a zincării termice. În cercetarile ei de început, a găsit în cartea Proiecte strălucitoare(The Bright Design) scrisă de Katherine B. Shippen, faptul că fizicianul Luigi Galvani, cel care a descoperit bioelectricitatea şi care a numit fenomenul de contracţie al muschiului(datorită unui biocurent), galvanism, este considerat cel ce a conceput procesul de zincare termică(galvanizare).

Lucruri interesante legate de isoria zincului se găsesc şi în cartea lui C.H. Mathewson, în capitolul –ZINC – Ştiinţa şi Tehnologia Metalului, aliajelor şi a altor Componente, scris de H.D. Carus (1960). Autorul vorbeşte despre cea mai veche piesă din zinc cunoscută pâna în prezent – o statuietă ce reprezintă un idol şi care a fost gasită în sedimentele fostei aşezări Dordosch(zona Transilvaniei) din Dacia preistorică. Alte două brăţări vechi din zinc au fost găsite pe ruinele aşezării Cameros, distrusă în 500 e.n.. În vechiul Pompei, distrus în 79 î.e.n., au fost găsite resturile unui fronton de fântână, acoperit parţial cu zinc.

În China, zincul era folosit încă din sec. VII î.e.n. la confecţionarea monedelor şi a oglinzilor, în timp ce în India, zincul era cunoscut cu 1000 sau poate chiar cu 2000 de ani î.e.n., scrie Carus. Se pare că la 1730, cunoaşterea chineză a prelucrării zincului a ajuns în Anglia unde, în 1740 William Champion din Bristol a fost primul englez care a început să producă şi să folosească acest metal.

În SUA, zincul a fost produs pentru prima dată la Arsenal în Washington D.C. în 1835, pentru aceasta fiind aduşi muncitori specializaţi din Belgia.

Autoarea Charlotte Evans confirmă faptul că primul om care a descoperit şi prezentat sub o formă stiinţifică procesul de zincare(galvanizare) a fost P.J. Malouin (şi nu Luigi Galvani) care a prezentat în faţa Academiei Regale de Ştiinte, în 22 august 1742, un material format din 20 pagini, legat de experimentele sale, spunând: cred că această cercetare îşi va găsi o utilitate şi va furniza o nouă cunoaătere cu privire la zinc şi cositor.

În mai 1837, Sorel, un inginer civil, a obţinut patentul pentru protejarea oţelului cu zinc prin imersie. El şi-a botezat procedeul galvanizare(galvanizing). În notiţele sale, mărturiseşte că a ţinut cont de descoperirea lui Galvani şi Volta, prin care electricitatea este generată de două metale diferite, cât şi de observaţia că metalele se conservă prin oxidare. Probabil că Sorel a avut o altă cunoaştere la acea vreme cu privire la rolul jucat de Galvani, motiv pentru care un atelier pentru zincare termică s-a folosit la 1830 de numele său. Astăzi, noi ştim că Galvani a legat mereu electricitatea de viaţă(de viu) şi, cu toate acestea, numele lui este greşit legat de inventarea bateriei. Inventatorul bateriei a fost Volta.

Metoda propusă de Sorel, pentru acoperirea oţelului cu un strat de zinc, constă din curăţarea prin imersare în acid, după care piesele se introduceau într-o baie cu zinc topit. Mai jos este prezentată o parte din descrierea facută de Sorel. Ulterior, Sorel a adus înca 23 de îmbunătăţiri patentului său.

Deci, la origine, procedeul numit galvanizare se referea doar la protejarea prin imersare într-o baie de zinc topit a pieselor din oţel. Faptul că, ulterior, acest procedeu s-a numit hot-dip galvanizing sau zincare electrochimică, care, alături de alte procedee de protecţie prin zincare, au preluat numele de galvanizing, ţine de evolutia tehnologiilor, a limbii sau de modă. În SUA, W.T.Flanders, propunea în cartea sa, Galvanizing and Tinning, următoarele denumiri: Hot-dipping, Electro-Zincing, Vapor Zincing, Spray Zincing.

În 1850, Anglia folosea deja 10.000 tone de zinc pentru protejarea oţelului. În 1900, şi-au făcut apariţia utilajele specializate în acoperiri uniforme iar, în 1911, aluminiul a fost adăugat în baia de zinc, pentru a îmbunătăţii performanţele stratului protector.

În 1883, a fost dat în folosinţă podul din Brooklyn, primul pod suspendat care folosea cabluri zincate a căror lungime totală atingea 14.568 de mile iar, în 1965, Rolls Royce a folosit pentru prima dată structuri zincate la produsele sale.